Benzile desenate contemporane
teme, autori și limbaj în romanul grafic italian
O producție a
Texte: Giovanni Russo
Grafică și paginare: Francesco Bonturi
Traduceri: Institutul Italian de Cultură din Bucureşti
Drepturile de autor pentru toate imaginile aparțin deținătorilor
LUCCA CREA S.R.L. – Corso Garibaldi 53 – 55100 Lucca, Italy – P. Iva 01966320465
Información general de privacidad – Política de cookies
8
Dino Buzzati, Poema a fumetti, 1969
Dino Buzzati
Dino Buzzati (1906-1972) este cunoscut ca unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX. Cartea sa Deșertul tătarilor (1940), povestea unui ofițer care așteaptă într-o fortăreață părăsită atacul unui inamic misterios care nu va sosi niciodată, este considerată în unanimitate capodopera sa. Buzzati era însă și pictor, autorul unor opere adesea inspirate de benzile sale desenate preferate.
În 1969, Buzzati, alăturând scrisul picturii într-o formă foarte personală de bandă desenată, realizează Poem în bandă desenată, ceea ce astăzi am defini, fără rezerve, roman grafic. Poemul reprezintă rezultatul cel mai emblematic al unei atmosfere de curiozitate marcată pe care banda desenată a stârnit-o printre intelectualii italieni în cursul anilor 60, perioada de afirmare a benzii desenate de autor. Contemporan cu Balada lui Pratt, Poemul este o reelaborare a mitului lui Orfeu și Euridice în stil contemporan. Este vorba de tânărul cântăreț Orfi care o urmează în lumea de dincolo pe iubita sa Eura, după ce a văzut-o dispărând în spatele unei porți din zidul care împrejmuia o vilă misterioasă, pe o stradă imaginară din Milano. În lumea de dincolo, morții trăiesc mereu în apatie, fără temeri, dar și fără dorințe și emoții adevărate. Prin puterea cântecelor sale, Orfi reușește să ajungă la iubita sa, dar finalul va fi unul trist și pentru el, la fel ca pentru Orfeu, într-un fel omonimul său.
Natura excentrică a Poemului raportată atât la literatură, cât și la pictură sau la banda desenată l-a transformat într-un fel de obiect misterios, pe care niciunul dintre cele trei medii nu a reușit să-l sistematizeze în mod adecvat. Adevărul este că, doar privindu-l din toate perspectivele în același timp, iese la iveală clar productivitatea uneia dintre cele mai originale experiențe ale culturii italiene din secolul XX.
9
Hugo Pratt, Corto Maltese – …e di altri Romei e di altre Giuliette, 1973
Hugo Pratt
Hugo Pratt (1927-1995) este unanim recunoscut drept unul dintre marii autori de benzi desenate din lume. A vorbi despre el înseamnă, fără doar și poate, a vorbi despre Corto Maltese, personajul său cel mai cunoscut.
Marinar și aventurier, Corto Maltese apare pentru prima dată în Balada mării sărate, roman grafic publicat în foileton începând din anul 1967. Rezultatul cel mai complet al aventurilor lui Corto și al întregii arte a lui Pratt este, totuși, romanul următor, Corte Sconta detta Arcana (1974-1977), care apare după o serie de povestiri minunate prin care personajul este conturat definitiv. Titlul face referire la o curte de la Veneția, dar acțiunea se desfășoară între China societăților secrete, Mongolia în plină fierbere naționalistă și Rusia cufundată în haosul pre-revoluționar, străbătută de războinici care sunt într-o permanentă luptă între ei.
Măiestria lui Pratt constă nu atât în iscusința de a povesti aventura, ci în capacitatea sa de a transforma aventura în condiție mentală, în atitudine morală. Nu povestește decât rar pentru divertisment: Pratt povestește necesitatea aventurii, înțeleasă ca necesitate a deschiderii către lume. Este o poziție puternic umanistă, deși exprimată cu aristocrația tipică intelectualului, care se aseamănă cu cea din povestiri, aristocrația unui “gentleman al norocului” precum Corto. Și este o poziție care se propagă ca un adevăr atemporal, dar în același timp extrem de actual.
10
Andrea Pazienza,
Andrea Pazienza
Andrea Pazienza (1956-1988) reprezintă un punct de cotitură esențial pentru banda desenată italiană, unul dintre cele mai bogate în urmări și totuși printre cele mai neînțelese, aproape unic în excepționalitatea sa.
Pazienza se remarcă imediat prin calități de excepție: dotat cu capacități grafice uimitoare, el este capabil, așa cum scrie despre el însuși fără falsă modestie, să “deseneze orice lucru în orice mod”, și trece fără continuitate, adesea pe aceeași planșă, de la hiper-realism la deformări caricaturale fie de tip underground, fie de tip comic/stil Disney, trecând prin toate variațiile intermediare posibile. Măiestria sa literară este egală cu cea grafică: Pazienza se exprimă într-o italiană caracterizată de o forță comunicativă excepțională, vitală, ritmică, în limbaj cult și jargon în același timp, plină de neologisme fulminante, capabilă să treacă de la comic la tragic. Dacă adăugăm la calitățile sale artistice carisma lui personală, viața dezordonată și marcată de droguri, moartea la o vârstă tânără, iată că legenda geniului blestemat, a rockstar-ului benzii desenate italiene, e gata pentru a fi servită.
Opera lui cea mai importantă este romanul grafic semi-autobiografic Ultimele zile ale lui Pompeo (1985-1987), un jurnal crud și devastant al ultimelor zile din viața unui toxicoman și al morții sale prin sinucidere.
Zuzu, Chees, 2019
Gipi, La mia vita disegnata male, 2008
12
Gipi,
Gipi
Gian Alfonso Pacinotti, în artă Gipi, este principalul exponent al romanului grafic italian din anii 2000. Înzestrat cu o sensibilitate exacerbată, Gipi (n.1963) crește într-un context provincial lipsit de vitalitate și de oportunități. După o tinerețe solitară, trăită pe stradă, talentul său remarcabil pentru desen îi oferă o perspectivă profesională și existențială, inițial în medii îndepărtate de banda desenată precum grafica, publicitatea și ilustrația. Adevărata afirmare în domeniul benzilor desenate apare o dată cu Notițe pentru o poveste de război (2005), cu care câștigă principalele premii europene. Notițe pentru o poveste de război vorbește despre trecerea de la adolescență la vârsta adultă în contextul unui război ipotetic ce implică și locurile de origine ale autorului. Este un volum semi-autobiografic, care nu vorbește în mod real de război, ci îl folosește ca metaforă ce-i permite lui Gipi să-și înfrunte adolescența solitară, prietenii distruși de droguri și ajunși să trăiască din expediente la marginea societății; și, mai ales, sentimentul de vină pentru că a ieșit din acea lume, a supraviețuit.
Alt volum dintre cele mai bune cărți ale sale este Unastoria (2013), în care este vorba de un scriitor care brusc înnebunește și este internat într-un ospiciu. Și de data aceasta Gipi propune un personaj semi-autobiografic, care trebuie să înfrunte alt sentiment de vinovăție, cel al autorului de-acum afirmat care trăiește într-o lume de povești.
În 2016 apare Tărâmul fiilor, în care Gipi revine la o poveste exclusiv de ficțiune, care reprezintă și o reflecție adâncă asupra paternității: într-un viitor post-atomic un tată face totul pentru a-și educa fiii, ținându-i departe de scris și, prin urmare, de orice amintire a trecutului. Deși o face pentru binele lor, aceștia vor ajunge în mod inevitabil să se revolte.
13
Davide Reviati,
Davide Reviati
Davide Reviati (1966) este una dintre vocile cele mai personale ale romanului grafic italian. Pornind de la experiențe autobiografice, Morți de somn este povestea unui grup de tineri care, la sfârșitul anilor 70, cresc într-o localitate construită lângă o mare rafinărie. La umbra fabricii, cu fumul și riscurile sale, cu prezența ei amenințătoare și ocrotitoare în același timp, băieții trăiesc o etapă mitică a vieții lor, reprezentată în special de fotbal, dimensiune în care copilăria povestită de Reviati este colorată în tonalități epice. Într-o narațiune care se derulează pe episoade, evocate individual în amintire și îmbinate laolaltă într-o frescă complexă mai mult decât într-o povestire liniară, nesfârșitele partide de fotbal joacă rolul unui fir conducător și al unui țesut de legătură.
Dacă Morți de somn povestea despre copilărie, Scuipă de trei ori vorbește despre adolescență, cu aceleași premise semi-autobiografice, aceeași structură de roman-fluviu (cartea are peste 500 de pagini) și episodică, cu o distribuție corală asemănătoare. Eroii sunt un grup de băieți care locuiesc într-o anonimă provincie rurală. Dacă în volumul precedent, fotbalul juca rolul de fir conducător, aici același rol e jucat de relația cu o familie de țigani care locuiește la marginea localității, cu care protagoniștii leagă o relație ambiguă. Și ei, ca toți ceilalți, îi tratează cu neîncredere și rasism, dar rămâne totuși posibilitatea unei interacțiuni de bază, care, deși de pe poziții adverse, nu reprezintă niciodată o excludere care să aibă la origine prejudecăți.
Silvia Ziche, Lucrezia, 2010
Vanna Vinci, Doppio sogno, 1994
15
Zerocalcare,
Zerocalcare
Zerocalcare, pseudonimul lui Michele Rech (1983) este cazul editorial cel mai relevant exprimat de banda desenată italiană de la începutul epocii romanului grafic. Crescut într-un cartier muncitoresc al Romei, Zerocalcare începe să-și povestească experiențele de viață pe blogul său personal, întâmplări scurte pătrunse de un umor postmodernist și de referiri la cultura pop. Alături de el apar personaje modelate după prietenii și membrii familiei sale, precum și un tatu, personaj imaginar care îi permite lui Zero să-și pună în scenă dialogurile interioare. Din povestirile sale iese la iveală generația precară a tinerilor care acum au în jur de 30 de ani, strânsă între diverse treburi și scadențe, caracterizată de un stil de viață post-adolescență ale cărei singure valori comune par orgoliul de cartier și apropierea de referiri derivată din ficțiune. Efectul generațional stă la baza unui succes care în scurt timp a devenit de neoprit și l-a împins pe autor să treacă pe hârtie adoptând formatul lung, cu rezultate care s-au bucurat de mare succes.
Kobane Calling (2016) este cea mai matură și mai reușită carte a lui Zerocalcare. În compania unor prieteni și activiști, Zero face o lungă călătorie la Kobane, în Kurdistan-ul sirian, oraș devenit simbolul rezistenței populației kurde împotriva Isis în timpul îndelungatului război civil sirian. Personajul Zerocalcare, cunoscut mai multor generații de cititori, își asumă aici un rol diferit, de ghid și conștiință suspicioasă într-o problemă enormă, care nu este doar războiul kurd în particular, ci tema mai generală a confruntării, dramatice și adesea ipocrite, între Occident și lumea islamică.
Ausonia, Interni, 2008-2011
Giacomo Nanni, Cronachette, 2007
17
Igort,
Igort
Într-o permanentă căutare a unui “altundeva” geografic și cronologic, o atitudine care se traduce în elanuri de exotism moale dar cerebral, Igor Tuveri, în artă Igort, și-a transpus interesele disparate în benzi desenate introvertite, culte, pline de referiri textuale sau vizuale. Banda desenată italiană îi datorează lui Igort și apariția Coconino Press, prima editură italiană capabilă să aducă benzile desenate in librării în mod constant, inaugurând sezonul romanului grafic italian modern.
5 este numărul perfect (2002) e opera sa cea mai cunoscută, transpusă de curând și într-un film foarte apreciat de critică și care a marcat debutul autorului ca regizor de cinema. Este un film noir napolitan, în care un bătrân membru al Camorrei, retras din activitate, intră din nou în acțiune pentru a-și răzbuna fiul, un mafiot criminal la rândul lui, ucis prin trădare de victima sa desemnată. Cu influențe europene (genul noir francez în stil Melville), americane (fără să ajungă la extremele sale grotești, Chester Gould și stilizările lui) și orientale (în stilul hardboiled din Hong Kon), este un noir deopotrivă tradițional și original, mai ales prin amplasarea sa la Napoli. Nu e doar o chestiune de geografie: din antropologia camorristă descrie bine atitudinea familistă, apropierea ipocrită de religie, orgoliul apartenenței și “lucrul bine făcut”, chiar dacă prin acel lucru se înțelege crimă.
18
Paolo Bacilieri,
Paolo Bacilieri
Paolo Bacilieri (1965) este un cântăreț original al grotescului cotidian. Magnifica dezolare este una din cele mai reușite cărți ale sale, în care se manifestă cel mai pregnant îmbinarea dintre suprarealism și o cotidianitate deformată, dar familiară. În lumea Magnificei dezolări, Zeno Porno, alter ego-ul autorului, este scenaristul unor benzi desenate Disney care nu reușește să propună subiecte originale și reciclează mereu idei de-ale lui Carl Barks; traversează o criză sentimentală, are un tată urmărit de o superbă agentă a CIA pentru că are o înălțime de 30 de metri, un prieten cu fața desfigurată care-l atrage într-o improbabilă expediție pe Lună, într-o Italie invadată de zombi inofensivi, dar inofensivi tocmai pentru că sunt italieni. Amplasarea grotescă are doar scopul de a sublinia dezrădăcinarea unui om în criză umană și profesională și este, de fapt, o perspectivă foarte normală, aceea a unei familii de turiști străini care călătorește cu barca spre insula venețiană Torcello, pentru a trezi în Zeno epifania care la final dă sens tuturor lucrurilor, constatarea că, la un moment dat, din motive impenetrabile, nefericirea se împrăștie, iar speranța ridică iarăși capul.
Zeno Porno revine în Fun (2016), cu un vertiginos joc de puzzle care, pornind de la expedientul narativ centrat pe povestea rebusului, interpretează viața ca pe un joc de puzzle analog, a cărui schemă, aparent fără soluție, de fapt își găsește mereu o finalitate, într-un fel sau altul.
19
Tuono Pettinato,
ad uso delle giovani menti,
2010
Tuono Pettinato
Lejer dar cult, adeptul unei căi personale către “speculația filosofică cu marionete”, Tuono Pettinato (pseudonimul lui Andrea Paggiaro, n. 1976) este una dintre vocile cele mai aparte ale benzii desenate italiene contemporane. Pseudonimul vine de la Borges și este, în sine, o declarație de poetică. Începând cu o stilizare umoristică aproape copilărească în ușurătatea sa, amestecând fără continuitate referiri provenind din cultura elevată cu altele de tip pop, Tuono Pettinato exprimă o ironie capabilă de sinteze fulminante în ceea ce ar putea părea simple dar meritorii opere de divulgare culturală, dar în realitate sunt itinerarii autonome de înțelegere trasate pe hârtie. Adesea personaj al propriilor sale benzi desenate, se reprezintă caricaturizat, ca un omuleț chel cu barbă, îmbrăcat în negru și cu un craniu stilizat pe tricou, un fel de amabil adept al rock-ului heavy-metal.
Printre cărțile sale de bază Garibaldi. Jurnalul adevărat al valoroaselor sale fapte de arme, pentru mințile tinere (2010) este istoria adevărată a lui Garibaldi, povestită în mod ironic, dar nu banalizată, nici în ceea ce privește faptele, nici în ceea ce privește opiniile care-l animau per Eroul celor două lumi. Cartea nu ascunde idealismul puțin ingenuu al lui Garibaldi, ura viscerală față de Papă și preoți, ostilitatea pentru Cavour și politicienii de mâna a doua. Tuono folosește ocazia și pentru a satiriza educația italiană.
Corpișor (2013) este un pamflet amar, sub formă de poveste neagră, despre exploatarea mediatică a durerii: un copil este ucis, iar circul informării se dezlănțuie într-un crescendo de scelerateți, crima fiind doar prima tragică expresie a acestora.
Davide Toffolo, Très!, 2007
Lorenzo Palloni, La lupa, 2019
21
Vittorio Giardino,
1999-2008
Vittorio Giardino
Vittorio Giardino (Bologna, 1946) este, mai ales un foarte bun narator, își construiește poveștile meticulos, creând structuri solide în care parcă se remarcă studiile sale de inginerie. Vizual, Giardino adoptă treptat o linie clară cu ascendență francofonă, devenind principalul exponent al acesteia în Italia.
Giardino este interesat în primul rând de istorie: personajele și structurile narative “de gen” sunt în slujba unei sensibilități istorice care nu se concentrează pe fapte și personaje remarcabile, dar nici pe cele “umile”, înțelese din punct de vedere ideologic drept acea clasă care suportă istoria; ceea ce îl interesează pe Giardino sunt cetățenii simpli, țesutul social, mentalitățile, mediile, angrenajele politice și psihologice care determină contextul istoric. Rod al unei documentări meticuloase, interesul istoric este deosebit de evident în No pasaran, unde peregrinările protagonistului Max Fridman, un fost spion francez în căutarea unui prieten dispărut, par un pretext pentru a povesti despre Spania din timpul războiului civil.
Același interes pentru istorie este evident în Jonas Fink, opera cea mai ambițioasă a lui Giardino, care povestește prin intermediul protagonistului despre viața în Cehoslovacia comunistă între anii 1950 și 1968, cu un epilog amplasat în anul 1990, după căderea Zidului Berlinului. Apărut în trei părți de-a lungul a peste 20 de ani (Copilăria, 1991, Adolescența, 1998, Librarul din Praga, 2017), acest roman complex povestește despre un copil de origine evreiască, crescut în Praga Comunistă, al cărui tată a fost arestat din motive politice necunoscute.
22
Leo Ortolani, Cinzia, 2018
Leo Ortolani
Pasionat dintotdeauna de super-eroi, un comic înnăscut și inepuizabil, Leo Ortolani a făcut dintr-o parodie a lui Bat Man cel mai popular fenomen de bandă desenată din ultimii douăzeci de ani. Terminând lunga serie a lui Rat-Man, personajul său, Ortolani s-a dedicat tot mai mult romanului grafic, abordând cu stilul său și cu umoru-i obișnuit chiar și teme sensibile. Se remarcă Cinzia (2018), roman grafic dedicat unui personaj din seria Rat-Man, caracterizat de o abordare sensibilă și atentă a experienței transsexualilor. Ultima sa carte, Totul va fi bine, este un jurnal al crizei de Covid-19, care prin intermediul social-media le-a fost alături multor italieni în acea perioadă dificilă.
23
Giacomo Monti,
Giacomo Monti
Autor de povestiri scurte, Giacomo Monti (1975) s-a afirmat cu antologia Nimeni nu-mi va face rău, una dintre cele mai bune cărți italiene din anii 2000. Povestirile lui Monti sunt concise, minimaliste, aparent realiste, dar uneori au o întorsătură fantastică care subliniază absurditatea subtilă a vieții cotidiene.
Cele mai bune povestiri sunt adevărate mici bijuterii. În Cămașa, este vorba despre întâlnirea dintre un bărbat și o prostituată, dar totul se concentrează pe discuțiile leneșe ale celor doi după raportul fizic, când ea îl critică pentru felul cum își poartă cămașa. Trans este o scurtă povestire de numai două pagini, în care doi bărbați abordează și lovesc cu sălbăticie un transsexual. Trans 2, care apare la multă vreme după povestirea precedentă, răstoarnă situația și arată răzbunarea transsexualului bătut, care se transformă într-un monstru și-i ucide pe cei doi bărbați care îl loviseră. Nimeni nu-ți va face rău, care dincolo de variația pronumelui care dă titlul colecției, este cronica unei crize conjugale suprarealiste, cu precizarea că ea este o extraterestră, care aterizează în fața unui țăran care, cu timpul, începe să o trateze ca pe o soție.
Eroii lui Monti sunt prostituate sau Don Juani, chelneri, barmani, escroci: persoane oarecare, surprinse în mici momente de iluminare. Deși minimalismul duce cu gândul la o abordare realistă, este adevărat și contrariul: cu toată banalitatea lor, Monti redă momente de epifanie, definitive.
Leila Marzocchi, Niger, 2005-2017
Lorenzo Palloni and Martoz, Instantly Elsewhere, 2018
25
Lorenzo Mattotti
Lorenzo Mattotti
Lorenzo Mattotti (1954) este autorul unor benzi desenate rafinate, introspective, care nu se concentrează pe narațiune sau pe imagine, ci pe reprezentarea a ceea ce nu poate fi reprezentat, pe emoțiile schimbătoare ce animă un peisaj interior în continuă evoluție. Departe atât de realismul benzii desenate populare cât și de orice stilizare codificată, Mattotti își adaptează introspecțiile unui stil schimbător și fluid, ce trece de la cel mai viguros cromatism la alb și negru, de la pete de culoare expresionistă la o linie mai moale, mai sinuoasă, mereu extrem de elegantă.
Deși nu evită uneori să se ocupe și de texte, activitatea lui Mattotti în domeniul benzilor desenate este caracterizată de colaborări cu mai mulți scriitori, cel mai asiduu fiind colegul Jerry Kramsky, pseudonimul lui Fabrizio Ostani (1953), un vechi prieten de-ai autorului. Împreună cu Kramsky realizează Focuri (1984), care reprezintă pentru Mattotti primul moment de puternică afirmare italiană și internațională. Este o variație pe tema atmosferelor din Inima Tenebrei a lui Conrad, în care natura devine o oglindă ce deformează obsesiile interioare ale personajelor.
Tot în colaborare cu Kramsky este realizată și ultima carte a lui Mattotti, Ghirlanda (2017), cea mai impunătoare dintre toate: aproape patru sute de pagini și zece ani de lucru. Este o poveste suspendată între mit și basm, un roman fantasy oarecum inspirat din seriile Moomins finlandeze, în care lumea magică evocată de Kramsky pare creată intenționat pentru a accentua capacitățile ilustrative ale lui Mattotti.
26
Francesca Ghermandi,
Francesca Ghermandi
Francesca Ghermandi (1964) este autoarea unor benzi desenate non realiste și ne-narative în sens tradițional, dar și lipsite de veleități contro-culturale sau underground explicite. Sunt benzi desenate care se vor o sinteză avansată și un creuzet al celor mai disparate experiențe artistice contemporane: pictură, design, proză și chiar muzică. Sunt benzi desenate experimentale, sinestezice și probabil dificile. Ghermandi, care este și ilustratoare, adaugă acestei structuri de bază si calitățile sale vizuale remarcabile, creând un univers pop personal cu pregnante elemente dark.
Primul său roman grafic este Grenuord, din 2005, în care este vorba de un personaj grotesc cu fața ca un craniu care încearcă să iasă dintr-o relație apăsătoare și să-și refacă viața. Dar, la final pentru el singura soluție este să fugă din nou, conștient fiind că nimic nu s-a schimbat cu adevărat.
Cronici din mlaștină (2010) aduce maturizarea definitivă a evoluției autoarei. De data aceasta, nu există un singur protagonist, ci o distribuție întreagă ce se mișcă într-o lume grotescă, suspendată între tonuri îndurerate și semne de speranță.
27
Gabriella Giandelli,
Gabriella Giandelli
Gabriella Giandelli (1963) este o autoare sofisticată și elegantă, atentă la dimensiunea interioară a personajelor sale, evocatoare rafinată a unor atmosfere intime și ezitante.
Interiorae povestește despre Marele Întuneric, care trăiește în subsolul fiecărei clădiri și se hrănește cu visele locatarilor; îl servește un iepure alb, invizibil pentru ceilalți. Dar, într-o zi, un copil îl vede, iar acesta este începutul unei catastrofe iminente. Peisajul urban și viața în comun a locatarilor, exemple variate de umanitate, sunt zugrăvite cu multă implicare și e greu să nu ne-o imaginăm pe autoare în timp ce-și observă personajele cu aceeași curiozitate și afecțiune cu care le observă iepurele.
Sub frunze, care este probabil capodopera autoarei, îl are drept protagonist pe un misterios observator supranatural imaginat ca un om chel, care are trasate dungi pe cap și în jurul ochilor. Anonimul observator ajunge într-un sătuc ascuns în pădure, chemat de o voce plină de furie și de durere. Treptat, iese la iveală drama unui băiat mort cu mulți ani în urmă în pădure, a fratelui său de-acum de vârstă medie și a bătrânei mamei, care a jucat un rol în tragicul accident. Atmosfera tăcută și rezervată redă perfect magia pădurii, care la rândul său se potrivește cu misterul din jurul protagonistului și cu secretul pe care personajele umane îl ascund în adâncul inimii, ca și cum ar fi îngropat sub frunzele de toamnă.
28
Manuele Fior,
Manuele Fior
Lansat la o vârstă fragedă, Manuele Fior (n. 1975), arhitect de meserie, este astăzi unul dintre autorii italieni cei mai apreciați în lumea romanului grafic internațional.
Cinci sute de mii de kilometri pe secundă (2010) este primul lui mare succes și e povestea unui triunghi amoros de-a lungul deceniilor. El și ea se iubesc, se despart, se pierd în fluxul vieții care îi duce în locuri diferite. La final se regăsesc, după ani, în localitatea de provincie în care începuse totul, dar pentru ei mai rămâne loc doar pentru amintiri si regrete.
Fior se dovedește a fi un autor sofisticat, cult, foarte plăcut de citit și de văzut, fascinat de detalii fizice și psihologice, cu motivații ascunse ale comportamentelor pe care le pune în scenă cu o naturalețe fără egal.
În Interviul (2013) Fior își confirmă toate calitățile: naturalețea perfectă a dialogurilor, fluiditatea montajului și a narațiunii, interesul pentru relațiile impenetrabile, care lasă amplu spațiu ambiguității și interpretării cititorului. De data aceasta, relația este între un psiholog și o tânără pacientă, într-un scenariu științifico-fantastic în care ambii par să aibă viziuni care anticipează un contact straniu. Relația lor se dezvoltă, dar se încheie tot în incertitudine.
La fel de rafinat se dovedește a fi și ultimul său volum, Celestia, care aduce în scenă o Veneție a viitorului, dar care pare aproape ieșită dintr-un vis, misterioasă și labirintică precum cea reală.
29
Lrnz, Golem, 2015
Lrnz
Desenator, grafician, animator, muzician, Lorenzo Ceccotti, în artă Lrnz, e un artist complet. În echilibru între banda desenată, design și arta contemporană, Lrnz experimentează cu asiduitate forme expresive, materiale și tehnologii. În acest sens, pentru el banda desenată este doar una dintre numeroasele căi posibile. Opera sa de bază ca autor de benzi desenate este Golem (2015), un roman grafic ambițios a cărui acțiune se desfășoară într-o Romă științifico-fantastică în care consumismul marilor corporații a golit pe dinăuntru și, într-un fel, a înlocuit Statul. Dacă acțiunea e reprezentată de povestea clasică de revoltă împotriva unui sistem oprimant dusă de tineri outsideri, realizarea vizuală a cărții Golem este complexă și stratificată, îmbinând influențe disparate, care-și au originea în benzile desenate japoneze și în cele occidentale, în artele frumoase, precum și în designul industrial. Rezultatul este proaspăt și dinamic, explicit în referiri, dar niciodată neoriginal. Montajul, alegerea cadrelor, desenul care trece de la un registru la altul, folosirea rafinată a culorii fac din acest volum una dintre cele mai interesante cărți din producția italiană recentă.